dogpersons

4 dimineata; incerc sa-mi pun pasta pe periuta pe care n-am schimbat-o de-o vreme; ar trebui, s-au indoit perii, si dentistul recomanda..

ana doarme in camera; singura noastra camera; pare mare dar ii lipseste un zid pe mijloc; macar temporar; cand imi vine s-o strang de gat; pe ana; aleg sa o torturez psihic; tac pana incepe sa planga; ma intreaba daca o mai iubesc; o iubesc; mi-e greu sa-mi caut alta locuinta acum, sa incerc sa ma mut; dar treaba asta ma oboseste si simt mereu nevoia sa ies noptile, sunt unul dintre putinii bucuresteni care o mai face; de cand cu “problema cainilor”; suntem “noi” versus “ei”. cand mai platesc cablul mai vad reportaje de exceptie cu ultimele rezultate ale ultimelor batalii de strada; cadavrele de caini nu se mai obosesc sa le blureze; nici nu stiu de ce o mai fac pentru cele de oameni, oricum te impiedici de ele peste tot.

nu-mi place sa conduc dar acum trebuie; ieri am deschis putin geamul masinii cat eram prins in trafic, voiam sa-mi aprind o tigara; eram la izvorul rece si am auzit un tipat de femeie; tare si scurt; daca e scurt inseamna ca s-a terminat repede, ca au sarit la beregata si i-au facut praf laringele; tipetele lungi sunt chinuitoare, ma fac sa ma simt vinovat; si sa sper ca altcineva cu coaie mai mari decat ale mele, se chinuie sa-l salveze pe amarat sau amarata; apoi ma linistesc cu gandul ca e vorba de survival of the fittest; asta e, n-a avut noroc.

in primele 2-3 saptamani toti se lamentau – prin puburi si baruri dupa ce epuizau subiectele legate de jobul din corporatie - ca “Autoritatile” trebuie sa faca ceva; atacurile haitelor se inmulteau si déjà cativa oameni fusesera ucisi; nimeni nu mai putea ignora problema, in afara de, evident, “Autoritati”; reprezentantii cetatzenilor au ales in schimb sa se izoleze in vilele de proaspat imbogatiti si pana la urma n-au mai fost de gasit, desi sigur ca “problema s-a escalat”, desi sigur ca “se cauta solutii” pentru “situatia inadmisibila din capitala”; cand rahatul s-a facut praf si oamenii mureau sfasiati in fiecare zi “autoritatile” au inceput sa-si comande masini blindate sa se mai poata misca in deplina siguranta din vila in vila sau in Austria la schi; tipic.

noi, oamenii mici, am ramas in blocurile noastre prinsi in cutiile de conserve cum ne-am nimerit, cum sunt eu cu ana; la serviciu tot trebuie sa ajungem, pe riscul nostru, evident; in timpul zilei pe strazi nu-i asa rau, dupa ce se lasa seara insa..
am aplicat si eu pentru arma, n-am mari sperante; e ca si cand ti-ai astepta randul la o Dacie 1300 inainte de ’89; probabil vine cand nu mai e nevoie; intre timp merge si cu umbrele si cutite de bucatarie; deocamdata.

nu mi-au placut niciodata cainii; tre’ sa recunosc ca am o mica satisfactie cand ma mai vad cu vecina de la parter, vaduva mare iubitoare de jigodii, care a ramas fara o jumatate de mana din cauza ca “n-ar fi crezut” ca maidanezii blocului ar ataca-o tocmai pe ea; “doar ii hraneam in fiecare zi, i-am salvat de hingheri, si nu atacau decat oamenii rai si betivii si pazeau blocul”; sigur ca il pazeau, mai ales de locatari.. nimeni n-a putut-o convinge ca trebuie sa scapam de ei pana cand i s-a intamplat ce i s-a intamplat.

dracu stie de ce. poate au devenit prea multi, poate au simtit nevoia sa domine in sfarsit teritoriul pe care se pisau in fiecare zi sub privirile noastre induiosate de imbecili, poate au crezut ca daca ii toleram li se cuvine...

in sfarsit mi-e somn; cateva ore de somn, maine trebuie sa ies si nu mi-am curatat varful umbrelei de sange..dar maine dimineata.